de-ale mele | Şcoala românească

Il dit non avec la tête mais il dit oui avec le coeur… noiembrie 18, 2009

Posted by scoalaromaneasca in Educatie, Jaques Prevert, Scoala.
Tags: atitudini, caracter, carti, cultura, cuvinte de suflet, de suflet, de toate, de zi cu zi, de-ale mele, despre viata, Educatie, education, frumusete, ganduri, iubire, Jaques Prevert, Le cancre, life, literatura, Ministerul Educatiei, oameni, opinie, personal, poeme, poezie, poezii, portraits, povesti, povestile mele, Romania, school, Scoala, scoala romaneasca, social, societate, thoughts, viata
add a comment

A venit băieţelul meu cel mic să facem lecţiile la franceză. N-a înţeles Le futur proche. I-am dat câteva exemple în română şi engleză, pentru a-i fi mai limpede în franceză. Şi privind lecţia din caietul lui, am înţeles eu puţin mai mult 🙂 Am înţeles că acele sisteme de educaţie care ţin cont de ceea ce simte, poate şi doreşte copilul sunt câştigătoare în faţa celor care îl privesc ca şi cum ar fi o cărămidă. Bună doar de pus în zid, laolaltă cu alte sute ori mii de cărămizi. Obiecte fără suflet. Fără individualitate. Fără personalitate.

Pe caietul copilului meu i-am găsit copilăria. Probabil că vreo 20-30 de minute a reuşit să fie atent, să scrie de la tablă. „Aujourd’hui je vais avec mes amis à l’école… Demain, je vais aller avec mes amis à l’école… Le verbe Aller conjugué au present + l’infinitif du verbe à conjuguer…” Ok, teoria trebuie învăţată, deşi parcă s-ar putea încerca şi altfel… Dar la un moment dat lecţia a devenit prea abstractă… şi-a reamintit că e copil… şi căutând să scape din chingile teoriei a îmbrăcat ultimul exemplu de pe tablă în hainele unui miriapod, cu un zâmbet larg pe faţa rotundă şi un mare semn de întrebare în loc de coadă…:-)

Sufletul unui copil e o grădină luminată de razele soarelui, udată de izvoarele cele mai curate. Dar „cei mari” nu vor să intre. Ei nu au timp de fleacuri. Ei știu doar să-i spună să lase prostiile, să pună mâna pe carte ca să ajungă om…

Sufletul unui copil e o grădină deschisă. Şi-ar dori să se joace în ea cu părinţii lui. Cu oamenii mari. Când încearcă să-i cheme, privesc încruntaţi spre micul omuleţ care nu înţelege de ce ei nu mai ştiu să zâmbească, de ce nu mai pot să simtă, de ce s-au despărţit de copilul dinăuntrul lor…

Nu ştiu ce ar fi spus alţi părinţi găsind un miriapod pe caiet în loc de finalul lecţiei, şi nici nu-mi pasă. Copilul meu mi-a dăruit, fără să ştie, o clipă de emoţie fără preţ… mi-a arătat că încă e mic, încă e liber în lumea în care noi, cei mari, nu mai ştim cum să ne întoarcem… şi-i mulţumesc pentru asta… şi mă rog să mai rămână puţin acolo, în grădina înflorită în care viitorul apropiat e desenat cu cretă colorată…