jump to navigation

Umbra lui Eugen Ionescu. La Guvern. octombrie 7, 2009

Posted by scoalaromaneasca in Educatie, scoala romaneasca.
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
add a comment

„Ceea ce fac eu acum cu mâna ca și componentă a comportamentului nonverbal se încadrează într-o anumită evaluare, în măsura în care comunicarea nonverbală face un tot cu comunicarea verbală. Că dacă nu se sincronizează vă dați seama ce poate să fie în fața interlocutorului cu care stau.”

GENIAL!!

P.S. 1 – Pentru cine are dificultăți de înțelegere a acestui enunț, este vorba despre VIZIUNEA ministrului Educației, Emil Boc, cu privire la ce anume vor viza testările orale ale elevilor ce vor susține bacalaureatul în 2010. Este evident că Educația din România este pe mâini bune!

P.S. 2 – În atenția elevilor români care încă nu s-au hotărât dacă să-și caute o soartă mai bună peste hotare sau să rămână aici: Lasciate ogni speranza, voi cei care încă nu observați că guvernanții acestei țări își bat joc de viitorul vostru cu bună știință!

Reclame

Școala de Muzică ianuarie 16, 2008

Posted by scoalaromaneasca in Rinocerii, Romania, scoala romaneasca.
Tags: , , , , , , , , , , , ,
1 comment so far

Am pătruns, astăzi, pe poarta Școlii de Muzică și Arte Plastice de pe strada Știrbei Vodă, pentru prima dată din iunie 2006, când băieţii mei au cântat la examenul de sfârșit de an. Au cântat la pian în sala frumoasă de festivități a Școlii de Muzică, în timp ce noi, părinții, îi ascultam emoționați. Am plecat atunci din școală cu bucurie în suflet, pentru că ne devenise drag acel spațiu, în care primeau darul muzicii de la profesorii lor…

Afară ne-a întâmpinat soarele vacanței de care ne mai despărțeau câteva zile. Nu știam, în acea clipă senină, că n-aveam să mai intrăm vreodată în școala noastră, cu copiii de mână, nu știam că ei nu vor mai cânta niciodată în sala de concerte a școlii… Nu știam că înaintea Crăciunului anului 2007 profesoara lor, Andreea, prietena mea, va pleca dintre noi, la 31 de ani, absurd, cumplit, nedrept, lăsând în urmă o viață suspendată și ființe dragi distruse de durere…

M-au copleșit amintirile acelei zile de iunie când am intrat, azi, în Școala de Muzică, unde am privit, uluită, dezastrul din jurul meu. Micuța grădină a școlii, unde alergau în pauze copiii noștri, a devenit între timp depozit de deșeuri. În holul altădata viu, decorat de picturile și icoanele minunate făcute de mânuțele micilor artiști, acum stau îngrămădite piane, scaune și mese, prăfuite și deteriorate… pereții sunt goi, cenușii și răniți… spațiul în care am trăit atâtea clipe frumoase nu mai există decât în amintire…

Am stat țintuită, minute în șir, în hol, privind fără să înțeleg, căutând ceva ce nu mai puteam găsi, încercând să-mi opresc lacrimile… Am auzit atunci sunetele unui pian, venind parcă din ireal, din trecutul la care nu mai puteam ajunge… M-am îndreptat spre sala de festivități, am deschis ușa… M-a întâmpinat priveliștea celorlalte piane, înghesuite de-a valma… între ele o cărare îngustă, pe care pășiseră o fetiță și profesoara ei pentru a ajunge la pianul de pe scenă, singurul deschis în acea încăpere… Fetița cânta, în acel decor de sfârșit de lume… Mi-a părut că pătrunsesem într-un film suprarealist, și singura întrebare pe care aș fi vrut s-o pun era: De ce? Și, mai ales, cine e responsabil?

Școala de Muzică și Arte Plastice Nr 3 a intrat, în 2006, în programul de reabilitare cu fonduri europene. Luni de zile nu s-a întâmplat aproape nimic. Echipele de lucrători ori n-au lucrat, ori au îndoit cuie pe pianele aflate in hol – viziune ce avea să-i producă un șoc directorului școlii. În septembrie 2006 a devenit limpede că școala nu-și va putea primi copiii. Directorul Viorel Maier a făcut eforturi disperate pentru a găsi soluții. Câteva instituții culturale au oferit spațiu pentru a găzdui elevii Școlii de Muzică – dar nici una nu i-a putut primi pe toți, astfel încât profesorii de pian s-au mutat la Teatrul Giulești, iar profesorii de teorie și câteva instrumente la Școala Uruguay.

În acest timp, în Școala de Muzică echipele de lucrători făceau primii pași spre distrugerea clădirii. Pentru început au îndepărtat acoperișul. Apoi au început să lucreze la… interioare! Au montat parchetul în sălile de clasă de la etajul I – parchet de calitate, scump, din lemn de stejar – apoi au zugrăvit. Apoi a început să plouă. Nimic mai firesc toamna – așa cum nimic mai firesc pentru firma de construcții ce câștigase licitația decât să finiseze interioarele în timp ce acoperișul clădirii era desfăcut! Urmările au fost previzibile: parchetul distrus, asemenea și zugrăveala, apa s-a infiltrat în pereți, piane de zeci de mii de euro au fost distruse de apa ce atinsese 10 cm în unele încăperi… dar acoperișul tot n-a fost reparat…

Directorul Viorel Maier se luptă pentru școala sa de aproape doi ani de zile, lovindu-se de mecanisme uluitoare care confirmă, dacă mai e nevoie, ca în România se poate întâmpla orice fără a fi tras cineva la răspundere! Primăria București susține că nu poate interveni, întrucât banii provin din programul european de refacere a școlilor, uitând că avea obligația de a încheia contracte care să-i permită tragerea la răspundere a firmei care a produs astfel de distrugeri. Firma de construcții care a câștigat licitația se acoperă cu diverse stratageme: echipele de muncitori vin și pleacă, firma susținând că n-a primit banii pentru lucrările angajate, este invocată lipsa de forță de muncă, dar nu vine nici o autoritate a statului să întrebe firma de construcții de ce a intrat într-o licitație când a știut că nu are forța de muncă disponibilă pentru un astfel de proiect, sau de ce angajații au distrus în loc să construiască… În iarna anului 2008 școala continuă să fie tot în „reparații”, copiii sunt tot răspândiți prin diferite locuri ale Bucureștiului. Nu se știe cine va plăti pagubele produse de firma de construcții, nu se știe când se vor termina lucrările… Eu știu, în schimb, că băieții mei au pierdut doi ani de muzică în Școala Lor, unde aveau dreptul să învețe!… Iar acum, că Andreea nu mai este, sentimentul de pierdere, de sfârșit de capitol, mă tulbură și mă copleșește…

Astăzi, 15 ianuarie 2008, în Școala de Muzică este liniște. Se aud glasurile câtorva lucrători și, din când în când, sunetele pianului din sala de festivități… Memoria îmi readuce în suflet amintirile sunetelor minunate ce însuflețeau clădirea, atunci când în ea copiii se bucurau de muzică! Într-un alt timp, din sălile de clasă se revărsau tumulturi de pian împletite cu arpegii de vioară și catifelate ecouri de oboi… Mă văd urcând treptele spre etajul I, cu băieții mei de mână, și, cu o claritate dureroasă, aud vocea Andreei întâmpinându-ne la intrarea în clasă: ‘Hello, hello!’…

Trăiesc acut sentimentul că toate acestea ne-au fost furate! Copiilor noștri și nouă, părinților lor! Cine e responsabil pentru destrămarea acestui univers în care copiii pășeau pentru a se împlini în spirit, în suflet? Cine sunt cei care își bat joc de dreptul copiilor de a învăța muzica în Școala lor? Cine ne-a scos copiii din Școala noastră?

Unde sunt instituțiile statului român care ar fi trebuit să intervină pentru a opri acest dezastru? Școala de Muzică nr 3 „Cuibul cu barză”, imobil înscris în Patrimoniu, a trecut prin două războaie, cincisprezece cutremure, pentru a fi pusă la pământ de indiferența autorităților române în 2008! Care să fie explicația pentru distrugerile săvârșite cu bună știință de firma de construcții? Se intenționează, oare, prelungirea acestei stări de lucruri până în clipa în care frumoasa clădire va fi iremediabil deteriorată, putând fi astfel declasată din Patrimoniu și demolată? (terenul din Știrbei Vodă pare numai bun pentru ridicarea unui zgârâie nori, în „armonie” cu cel ce strivește Catedrala Sfântul Iosif, și cu cele proiectate pentru a sufoca Ateneul Român, Piața Revoluției, Calea Victoriei, Parcul Cișmigiu)

Sau, poate, nu s-a dorit ca acele câteva sute de milioane de euro (fondurile europene alocate României pentru refacerea școlilor) să se miște din băncile în care au stat în toată această vreme, neutilizați de beneficiarii români pentru scopul în care i-au primit, dar producând în acest timp dobânzi importante?…

Asta e România. Sărmana Românie!

scoala3-resized.jpg

scoala4.jpg scoala2.jpg

scoala5-resized.jpg

Update 22 ianuarie 2008. Școala de Muzică nr 3 Cuibul cu Barză încă nu are acoperiș. Apa provenită din topirea zăpezii a ajuns, prin pereți, la parter. În sălile proaspăt zugrăvite și cu parchetul montat, piane de zeci de mii de euro se distrug în apa ce s-a ridicat câțiva centimetri. România, Europa, 2008.

Școala – cum este și cum ar trebui să fie noiembrie 30, 2007

Posted by scoalaromaneasca in Educatie.
Tags: , , , , , , ,
1 comment so far

Sistemul românesc de învățământ este în perpetuă „reformă” de 18 ani de zile. Pe de altă parte, școala postdecembristă a coborât pe ultimele locuri între sistemele europene de educație. Această realitate se datorează în primul rând faptului că școala continuă să nu fie centrată pe interesul elevului. Cei care dețin decizia par să trăiască într-o realitate proprie, diferită de cea în care există copiii, părinții, profesorii. Sunt elaborate programe, manuale, reglementări pentru oricine altcineva decât pentru elevii care ar trebui să beneficieze de ele.

Modele de urmat există în țările Europei din care oficial facem parte – ceea ce lipsește este voința de a le urma! Nimeni nu a dovedit, încă, voința reală de a reforma, astfel încât „reforma” a devenit, în timp, un cuvânt lipsit de conținut. Semnalele (unele disperate) dinspre copii, pãrinti, profesori, rãmân fãrã ecou acolo sus, în turnul de fildeș în care s-au izolat, comod, diriguitorii învãțământului românesc.

Școala trebuie să se întoarcă spre elev. Este rațiunea ei de a fi! Această Școală este finanțată de contribuabilul român și are ca scop declarat educarea copiilor României. Cu toate acestea, copiii României nu primesc educația egală la care au dreptul prin Constituție, fiind supuși unui mecanism care le afectează sănătatea, echilibrul afectiv, chiar viitorul. Copiii și părinții, dar și profesorii care au rămas fideli misiunii nobile de a fi dascăli, își doresc ca școala să fie locul în care elevii devin mai buni, mai drepți, mai pregătiți pentru viață.

Ca părinți, avem obligația să veghem ca sistemul de învățământ, pe care îl finanțăm, căruia ne încredințăm copiii pentru a-i instrui și educa, să le ofere tot ceea ce le datorează: educație, informație, afecțiune, respect! Numai astfel ei vor aprecia, respecta și iubi școala, la rândul lor!