Şcoala românească

În opinia părinţilor, problema esenţială care afectează elevii este programa şcolară. La începutul gimnaziului apare o prăpastie între clasa a IV-a şi clasa a V-a. Copiii care au terminat clasa a IV-a sunt confruntaţi dintr-o dată cu zece obiecte de studiu, cu manuale ce conţin materie cu grad înalt de dificultate, neadecvat vârstei lor şi parcursului de până atunci, materie densă, aridă, scrisă într-un limbaj ce le depăşeşte capacitatea de înţelegere, aproape toate manualele fiind şi neatractive din punct de vedere vizual, iar informaţia conţinută în ele fiind prost organizată.

De la învăţătoare copiii de 10-11 ani trec la zece profesori, mulţi dintre aceştia neavând răbdarea, dedicarea şi profesionalismul de a relaţiona cu ei astfel încât trecerea în gimnaziu să le fie uşoară. Nenumăraţi părinţi ne-au relatat despre discuţii susţinute în şedinţele cu părinţii pe şcoală, în care aceştia se plângeau de faptul că deşi copiii lor avuseseră rezultate foarte bune la învăţătură în clasele I-IV şi îşi îndepliniseră activităţile şcolare cu plăcere, odată intraţi în clasa a V-a randamentul lor şcolar a scăzut, rezultatele au devenit mai slabe, iar copiii le-au spus părinţilor că nu mai vin cu drag la şcoală.

Aproape niciodată aceste discuţii iniţiate de părinţi nu au fost tratate cu interes din partea direcţiei şcolii şi a profesorilor prezenţi, reacţia generală fiind, de regulă: “copiii sunt de vină, nu vor să înveţe!”

O problemă care ne afectează pe toţi, şi părinţi şi copiii, este mimarea dorinţei de a colabora cu părinţii a conducerii şcolii. Şedinţele cu părinţii sunt convocate exclusiv pentru a se bifa această obligaţie birocratică şi pentru a se stabili cuantumul sumelor de bani ce li se cer părinţilor: fondul clasei, fondul şcolii, plata pazei. Nici una dintre propunerile venite dinspre părinţi, de a implica şcoala în diverse activităţi din care ar fi beneficiat şi copiii şi şcoala, nu a fost primită cu interes şi nu a fost urmată, cel puţin în şcolile din care ne-au parvenit aceste informaţii.

Dacă ar fi să sintetizăm (deoarece problemele cu care se confruntă elevii sunt multe!) am spune următoarele:

Considerăm esenţială reformarea reală a programei, în sensul reducerii gradului de dificultate şi a cantităţii de informaţie; de asemenea, diferenţierea programei începând cu clasa a V-a, în funcţie de abilităţile şi înclinaţiile copiilor, identificate prin teste psihologice şi evaluare continuă pe parcursul claselor I-IV. Acest lucru se întâmplă în sistemele educaţionale performante din Europa, în care deja din clasa a V-a copilul urmează un profil conform cu înzestrarea de la natură.

În acest moment, gradul de dificultate a programei şcolare nu este adecvat vârstei copiilor şi dezvoltării lor individuale. De asemenea, programa nu este diferenţiată în funcţie de abilităţile şi interesele lor, ceea ce îi supraîncarcă inutil.

Manualele alternative au devenit o cauză de dezechilibru şi o sursă de stress pentru copii! Este inadmisibil să se spună că “manualul nu este decât un auxiliar, de care profesorul poate nici să nu ţină seama – importantă este programa”. Elevul nu învaţă după programă! Copiii nu pot învăţa singuri câtă vreme nu e o legătură clară şi precisă între programă, manual, metode de predare şi capacitatea elevului de a se sprijini în manual atunci când învaţă acasă. Manualele alternative nu sunt acordate cu programa, şi nici disciplinele nu sunt acordate între ele! (Un exemplu: în clasa a VII-a, în semestrul I la fizică programa cere rezolvarea unor probleme ce presupun cunoştinţe de sinus, cosinus – aceste cunoştinţe, însă, sunt predate la matematică de abia în semestrul al II-lea! De cîţiva ani profesorii şi părinţii sesizează Ministerul Educaţiei cu privire la această necorelare, dar nu se schimbă nimic!)

Un alt exemplu care arată gradul înalt de dificultate a programei şcolare: în clasa a VII-a, la începutul studiului chimiei, după o lună de zile elevii trebuie să rezolve probleme complicate cu diluţii şi concentraţii, iar după doar două luni de zile programa de chimie îi duce în studiul chimiei atomului, în loc să le ofere bucuria experienţelor din laborator şi cunoştinţe de bază. Este inversată, astfel, ordinea firească a procesului de învăţare: întâi trebuie însuşite şi consolidate elementele de bază, abia apoi elevului i se poate solicita asimilarea de informaţie cu grad mai ridicat de dificultate!

Procesul de învăţământ se desfăşoară în sistemul: predat – tocit – ascultat – uitat. Atât programele şcolare, cât şi conţinutul manualelor nu permit profesorului libertatea de a-şi construi orele aşa cum ar dori. Sistemul românesc de învăţământ se bazează pe acumulare cantitativă, nu pe dezvoltarea de competenţe, nu stimulează în nici un fel creativitatea, abilităţile şi curiozitatea copiilor. Materii precum biologia, chimia, fizica se predau şi se învaţă la tablă – în şcoală nu se mai fac experimente. Astfel încât, indiferent despre ce materie e vorba, elevul ştie că primeşte o cantitate uriaşă de informaţie, de multe ori stufoasă, aridă, greoaie, şi se vede redus la un robot care trebuie să memoreze cât mai mult. Atât programa cât şi metodele de predare nu permit şcolii să fie un loc în care copilul să vină cu bucurie, ci unul în care e supus presiunii continue şi cerinţelor neadecvate, necorelate cu vârsta şi dezvoltarea individuală.

În sistemele europene de învăţământ copiii nu se simt constrânşi să vină la şcoală, au cu profesorii o relaţie firească, liberă, există între ei şi profesori comunicare, elevii nu sunt stresaţi, nu merg la şcoală îngroziţi de cantitatea de materie pe care o au de tocit ori de frica pe care le-o inspiră un profesor atunci când le dă 2 sau 3 dacă n-au ştiut să răspundă la o întrebare. În multe ţări europene profesorii intră la ore fără catalog, procesul de învăţământ se desfăşoară sub forma unor discuţii libere cu elevii, aceştia nu sunt examinaţi prin ’scoatere la tablă şi notare’, ci printr-o evaluare continuă a profesorului, cu metode proprii (de exemplu elevii care au o contribuţie constantă la discuţii primesc un număr mai mare de puncte). Există şi în România profesori dedicaţi, care au redus mult distanţa dintre catedră şi banca elevului, dar nu există o strategie generală clară pentru schimbare în această direcţie. Schimbarea trebuie să înceapă prin regândirea radicală a felului în care este elaborată programa şcolară, a felului în care sunt concepute manualele şi testele de evaluare, şi mai ales din corelarea gradului de dificultate a programei, manualelor şi testelor cu nivelul real de dezvoltare a copilului pe fiecare treaptă şcolară. Apoi, schimbarea ar trebui să continue cu o regândire a relaţiei profesor-elev, pe coordonatele unui nou tip de relaţie, comunicare şi înţelegere, nu frică şi presiune emoţională (ajungând până la abuz emoţional, psihologic şi chiar fizic). Elevii trebuie încurajaţi să vorbească liber, să spună ce gândesc, să intre într-un dialog în care primesc de la profesor cunoştinţe şi îşi mobilizează resursele intelectuale şi emoţionale pentru a-şi însuşi acele cunoştinţe. Într-o astfel de relaţie profesor – elev va exista în mod fundamental respect şi afecţiune de ambele părţi.

SCHIMBARE REALĂ înseamnă:

- Programă diferenţiată din clasa a V-a

- Ghidarea elevului în funcţie de abilităţile şi înclinaţiile sale (doar astfel ‘evaluarea continuă’ are sens!)

- Număr de copii în clasă: maxim 20

- Programă şcolară şi conţinut de manuale acordate cu vârsta şi nivelul de dezvoltare

Sistemul de învăţământ mediu pleacă de la principiul egalităţii de şanse. Toţi primesc aceeaşi instrucţie, atât cantitativ cât mai ales calitativ. Cel puţin teoretic. Dacă exigenţele sunt dezechilibrante pentru media elevilor, se creează următorul fenomen: părinţii cu o stare materială bună vor apela la meditaţii pentru a suplini carenţele sistemului de învăţământ, copiii lor se vor desprinde de copiii părinţilor care nu au posibilităţi financiare de a face acest lucru. Părinţii fără posibilităţi financiare ajung să petreacă ore întregi ajutându-şi copiii la lecţii. Astfel şcoala românească nu mai asigură educaţie EGALĂ pentru toţi. Iar un astfel de sistem creează nevoia de pregătire suplimentară a copilului, acesta neputând face faţă singur şcolii. Astfel părinţii sunt obligaţi să recurgă la meditaţii doar pentru a putea copilul să facă faţă unor cerinţe neconforme cu programa şi metodele moderne, europene de educaţie – şi din păcate un rezultat nefericit este că aceşti elevi ajung să creadă că nu sunt buni de nimic dacă nu sunt ajutaţi de părinţi ori profesorii meditatori. 

Nivelul mult prea ridicat al programei şcolare, necorelat cu treapta de vârstă a copiilor şi cu dezvoltarea lor individuală, cantitatea uriaşă de informaţie pe care elevii din România sunt forţaţi s-o asimileze, indiferent de abilităţile şi înclinaţiile lor, toate acestea încalcă principiul educaţiei egale, şi efectele produse de această situaţie afectează dreptul copilului la educaţie, garantat prin Constituţie. În ultimii doi ani s-a dublat numărul repetenţilor şi rata abandonului şcolar, spun statisticile oficiale, şi aproape s-a triplat numărul de nevroze la copilul şcolar (conform declaraţiilor medicilor de la Spitalul Obregia). Copiii sunt suprasolicitaţi de gradul mare de dificultate al programei şcolare, de numărul mare de ore din orarul şcolar, de volumul mare de teme pe care le au de lucrat acasă (adăugând astfel între 1-4 ore de lucru celor 4-6 ore de şcoală, şi prin aceasta depăşind cele 8 ore de muncă ale unui adult), de manualele încărcate, stufoase, neatractive, de obligaţia de a toci în loc de a învăţa liber, de lipsa oricăror activităţi creative ori de echipă, de lipsa aproape totală a unor programe de implicare a elevilor în activităţi de voluntariat ori comunitare. În şcoli nu se mai fac aproape deloc experimente în laboratoare, la materii care nu pot fi însuşite prin copierea unor formule de la tablă. Nu există activităi practice, şi nici proiecte în care elevii să fie implicaţi activ şi afectiv.

Ar fi necesară şi o regândire a rolului pe care meteriile umaniste trebuie şi pot să-l aibă în sistemul de învăţământ românesc. Muzica şi desenul trebuie să se adreseze tuturor copiilor, nu doar celor dotaţi cu abilităţi naturale corespunzătoare; programa şc0lară la aceste obiecte de studiu trebuie regândită de aşa natură încât să stimuleze sensibilitatea şi creativitatea copilului, să-l îmbogăţească spiritual. Orele de muzică sunt, în prezent, singura şansă pentru ca elevii să audă un concert de Mozart ori un lied de Schumann – în rest, la televizor, pe stradă, la vecini, aud mai mult manele! În Bulgaria, anul trecut, Ministerul Educaţiei a inceput să introducă studiul unui instrument şi în şcolile normale, fără profil muzical. În România, preţul plătit de elevii ce doresc să desfăşoare activităţi extra-şcolare este suprasolicitarea fizică şi psihică.

Mulţi părinţi consideră necesară introducerea unui Cod Etic pentru profesori. În sistemul românesc de învăţământ există nenumărate cazuri de abuz emoţional şi chiar fizic, care chiar când sunt dovedite sunt acoperite de “sistem”. Nu suntem la nivelul de civilizaţie al elevului din Finlanda, care îi spune profesorului pe nume şi în acelaşi timp îl respectă şi îl îndrăgeşte – dar e obligatorie schimbarea mentalităţii conform căreia elevii trebuie să tremure în faţa profesorului, a realităţii că nimeni nu le ascultă elevilor gândurile şi nu le înţelege trăirile, că nimeni nu le ia în considerare părerea în probleme care, de fapt, îi privesc direct şi le influenţează viaţa şi viitorul. Şi în această situaţie comunicarea trebuie să se deschidă dinspre profesor, deoarece el este adult, el trebuie să-i transmită elevului sentimentul că are în profesor un prieten şi nu un zbir de care trebuie să se teamă când intră în clasă.

(va urma)